Mama de cand n-am mai scris aici. Trebuie sa ma reabilitez.
Poate maine..:))
Poate maine..:))
Am o obsesie de cateva zile. Am ajuns la cateva concluzii, bagand de seama ca multe dintre prietenele mele trec prin ce am trecut si eu cel putin o data in viata mea.
Era o carte cu titlul "barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus". Am ras din momentul in care am auzit prima data titlul cartii pana acum. Nu am citit cartea acum, dar realizez ca uneori femeile si barbatii sunt fix pe dos. Cand vine vorba de o relatie, barbatul este cel care in primele luni spune:"te iubesc" sau "ma gandesc la tine mereu", sau "vreau sa fiu impreuna toata viata", etc. Tot el este cel care suna non-stop si vrea sa isi petreaca majoritatea timpului cu femeia pe care o iubeste(da, tot in primele luni). Ce se intampla dupa aceea? Tipa, bineinteles, cand vine vorba de sentimente marete si de planuri de viitor este cucerita instantaneu si il crede pe tipul cu pricina. Il crede pana in punctul in care isi construieste imaginar o casa cu el, doi copii si eventual un caine sau pisica, dupa preferinte. Asa se ajunge, dupa un x timp de relatie, la momentul in care tipa incepe sa il sune si mai des, sa ii scrie, sa ii cante, sa ii recite, sa ii gateasca zilnic expresia "Te iubesc" iar el incepe sa fie mai distant, sa vrea sa stea mai mult cu prietenii s.a.m.d., pana cand se desparte de ea. In psihologie, iubirea are trei faze: Prima, intensa, indragostirea propriu-zisa, a doua, obisnuinta, a treia departarea.
Ceea ce este trist e ca intr-un cuplu, sentimentele celor doi se intalnesc rar cu o intensitate echivalenta. Andreea spune ca iubirea este o relatie de putere(unul intotdeauna iubeste mai mult decat celalalt). Nu spun ca rolul asta e fix, ba dimpotriva, eu cred ca intai barbatul iubeste mai mult, apoi femeia.
Ce ma mai intristeaza e ca femeile realizeaza ca iubesc, in momentul in care isi dau seama ca relatia lor ar putea avea un viitor(proiectul cu cei doi copii si animalul de casa). Ele interiorizeaza toate lucrurile pe care le spun barbatii indragostiti, si nu isi dau seama ca exista o diferenta intre un barbat care iubeste si un barbat care e indragostit. De obicei, cand indragosteala nu se transforma in iubire, la barbati, devine ca un fel de betie(nu isi mai aduc aminte ce au spus, de ce au spus-o si regreta tot ce au facut).
Nu, nu cred ca fiecare relatie este un esec, nici pe departe. Cred ca doi oameni se iubesc, constant, daca momentul este propice si daca sunt amandoi dispusi sa faca un efort pentru asta. Multi dintre noi iubesc si de doua-trei ori pana ajung la asa-zisa jumatate. Am mai spus si un post anterior, pentru mine, iubirea tine de circumstante.
Mi s-a zis asta vara ca gandesc prea mult relatiile. In ultima vreme am realizat ca orice fata gandeste prea mult o relatie si ca nu sunt caz singular. De obicei, cand tipul cu care iesim greseste, ne gandim de 'nspe mii de ori la motivul pentru care a facut-o, pentru ca, in final, sa ii gasim o scuza. In mintea noastra se da batalia intre dorinta de a construi o relatie intensa si lunga si dorinta de a-l pedepsi pe/de a scapa de tipul care ne-a facut rau. De obicei, disonanta se rezolva prin scuza asta. Asa ajungem sa inghitim chestii pe care nu credeam ca le vom accepta in viata noastra: o palma peste fata("eh, lasa, ca venise nervos de la munca, unde se certase cu seful si eu nu facusem mancare"), ofensarea in public a unei prietene("eh, lasa, ca ea trebuia sa stie ca el e impulsiv"), faptul ca ai ramas singura acasa de aniversare si el a plecat la meci("eh, lasa, ca e meci de cupa in seara asta"), s.a.m.d. Intelegeti ideea, nu? Bineinteles, lucrurile merg si invers. Un singur exemplu imi vine in minte cand vine vorba de scuze care le gasesc baietii fetelor, pentru ca in principiu, noi..ne implicam mai mult. Mai demult am facut greseala de a-mi insela prietenul. Dupa chestia asta, m-am intors la el si mi-am cerut scuze iar tipul mi-a zis ca era si vina lui, pentru ca fusese atat de sufocant in ultima vreme. It goes the other way around, dar foarte rar, si cand vine vorba de persoane foarte speciale. Pana si azi il admir pe tipul ala, chiar daca relatia pana la urma s-a dovedit a fi cum am descris mai sus.
Urasc sa imi creez patternuri de analiza, dar recunosc ca atunci cand vine vorba de similaritati care duc la generalizari, pe asta o pot mentiona: Femeile inghit de 5 ori mai multe lucruri decat barbatii cand vine vorba despre dragoste, pentru ca ele gandesc mai mult relatiile si ajung, aproape mereu, sa le gaseasca o scuza linistitoare.
Era o carte cu titlul "barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus". Am ras din momentul in care am auzit prima data titlul cartii pana acum. Nu am citit cartea acum, dar realizez ca uneori femeile si barbatii sunt fix pe dos. Cand vine vorba de o relatie, barbatul este cel care in primele luni spune:"te iubesc" sau "ma gandesc la tine mereu", sau "vreau sa fiu impreuna toata viata", etc. Tot el este cel care suna non-stop si vrea sa isi petreaca majoritatea timpului cu femeia pe care o iubeste(da, tot in primele luni). Ce se intampla dupa aceea? Tipa, bineinteles, cand vine vorba de sentimente marete si de planuri de viitor este cucerita instantaneu si il crede pe tipul cu pricina. Il crede pana in punctul in care isi construieste imaginar o casa cu el, doi copii si eventual un caine sau pisica, dupa preferinte. Asa se ajunge, dupa un x timp de relatie, la momentul in care tipa incepe sa il sune si mai des, sa ii scrie, sa ii cante, sa ii recite, sa ii gateasca zilnic expresia "Te iubesc" iar el incepe sa fie mai distant, sa vrea sa stea mai mult cu prietenii s.a.m.d., pana cand se desparte de ea. In psihologie, iubirea are trei faze: Prima, intensa, indragostirea propriu-zisa, a doua, obisnuinta, a treia departarea.
Ceea ce este trist e ca intr-un cuplu, sentimentele celor doi se intalnesc rar cu o intensitate echivalenta. Andreea spune ca iubirea este o relatie de putere(unul intotdeauna iubeste mai mult decat celalalt). Nu spun ca rolul asta e fix, ba dimpotriva, eu cred ca intai barbatul iubeste mai mult, apoi femeia.
Ce ma mai intristeaza e ca femeile realizeaza ca iubesc, in momentul in care isi dau seama ca relatia lor ar putea avea un viitor(proiectul cu cei doi copii si animalul de casa). Ele interiorizeaza toate lucrurile pe care le spun barbatii indragostiti, si nu isi dau seama ca exista o diferenta intre un barbat care iubeste si un barbat care e indragostit. De obicei, cand indragosteala nu se transforma in iubire, la barbati, devine ca un fel de betie(nu isi mai aduc aminte ce au spus, de ce au spus-o si regreta tot ce au facut).
Nu, nu cred ca fiecare relatie este un esec, nici pe departe. Cred ca doi oameni se iubesc, constant, daca momentul este propice si daca sunt amandoi dispusi sa faca un efort pentru asta. Multi dintre noi iubesc si de doua-trei ori pana ajung la asa-zisa jumatate. Am mai spus si un post anterior, pentru mine, iubirea tine de circumstante.
Mi s-a zis asta vara ca gandesc prea mult relatiile. In ultima vreme am realizat ca orice fata gandeste prea mult o relatie si ca nu sunt caz singular. De obicei, cand tipul cu care iesim greseste, ne gandim de 'nspe mii de ori la motivul pentru care a facut-o, pentru ca, in final, sa ii gasim o scuza. In mintea noastra se da batalia intre dorinta de a construi o relatie intensa si lunga si dorinta de a-l pedepsi pe/de a scapa de tipul care ne-a facut rau. De obicei, disonanta se rezolva prin scuza asta. Asa ajungem sa inghitim chestii pe care nu credeam ca le vom accepta in viata noastra: o palma peste fata("eh, lasa, ca venise nervos de la munca, unde se certase cu seful si eu nu facusem mancare"), ofensarea in public a unei prietene("eh, lasa, ca ea trebuia sa stie ca el e impulsiv"), faptul ca ai ramas singura acasa de aniversare si el a plecat la meci("eh, lasa, ca e meci de cupa in seara asta"), s.a.m.d. Intelegeti ideea, nu? Bineinteles, lucrurile merg si invers. Un singur exemplu imi vine in minte cand vine vorba de scuze care le gasesc baietii fetelor, pentru ca in principiu, noi..ne implicam mai mult. Mai demult am facut greseala de a-mi insela prietenul. Dupa chestia asta, m-am intors la el si mi-am cerut scuze iar tipul mi-a zis ca era si vina lui, pentru ca fusese atat de sufocant in ultima vreme. It goes the other way around, dar foarte rar, si cand vine vorba de persoane foarte speciale. Pana si azi il admir pe tipul ala, chiar daca relatia pana la urma s-a dovedit a fi cum am descris mai sus.
Urasc sa imi creez patternuri de analiza, dar recunosc ca atunci cand vine vorba de similaritati care duc la generalizari, pe asta o pot mentiona: Femeile inghit de 5 ori mai multe lucruri decat barbatii cand vine vorba despre dragoste, pentru ca ele gandesc mai mult relatiile si ajung, aproape mereu, sa le gaseasca o scuza linistitoare.
Prietenia e cel mai dubios dar si cel mai sincer lucru.
Prietenii sunt oamenii care te plac, sau care macar te suporta, care ies cu tine la o bere si sunt in stare sa iti imprumute un umar in zilele proaste.
Tot asa, prietenii pot fi si cei care te inseala pe la spate si apoi regreta, sau cei care te mint in fata dar apoi iti spun adevarul. Prieten iti e si omul care ti-a furat telefonul din casa atunci cand avea nevoie de bani pentru mama lui bolnava, dar care s-a intors dupa 5 ani, marturisind, si returnand ce iti luase.
Nu exista prietenie adevarata, doar prietenie imperfecta care se formeaza din aspiratia fantezista a noastra spre perfectiune. Spui ca ai un prieten adevarat nu pentru ca ar fi persoana aia care nu ti-a gresit niciodata si care ti-a fost alaturi mereu, ci pentru ca in mintea ta omiti la repezeala lucrurile nasoale si le accepti pe cele frumoase, din optimism. Pentru ca daca nu ar fi asa, atunci ai fi un ciudat paranoic care nu crede in dragoste, in mila, in prietenie, adevar sau bunatate(si alte frumuseti metaforice de soiul asta).
Paragraf metatextual:
-Nu, nu mi-am propus sa scriu un post cinic si plin de ifose in care sa defulez toate frustrarile mele legate de prietenie. Nu vreau sa demitizez/deconstruiesc/pune-tu-aici-inca-un-cuvant-degeaba prietenia in sine. Si nu, nici Dumnezeu si nici Prietenia nu au murit(in sensul strict contextual)-
Continuare
Prietenia e un fel de contract utilitarist: Tu ma ajuti cand am nevoie, eu te ajut cand ai nevoie. Intre timp, mai iesim impreuna ca sa vezi ca respect contractul.
Avem prieteni pentru ca ne e frica sa nu avem.
Prietenii sunt oamenii care te plac, sau care macar te suporta, care ies cu tine la o bere si sunt in stare sa iti imprumute un umar in zilele proaste.
Tot asa, prietenii pot fi si cei care te inseala pe la spate si apoi regreta, sau cei care te mint in fata dar apoi iti spun adevarul. Prieten iti e si omul care ti-a furat telefonul din casa atunci cand avea nevoie de bani pentru mama lui bolnava, dar care s-a intors dupa 5 ani, marturisind, si returnand ce iti luase.
Nu exista prietenie adevarata, doar prietenie imperfecta care se formeaza din aspiratia fantezista a noastra spre perfectiune. Spui ca ai un prieten adevarat nu pentru ca ar fi persoana aia care nu ti-a gresit niciodata si care ti-a fost alaturi mereu, ci pentru ca in mintea ta omiti la repezeala lucrurile nasoale si le accepti pe cele frumoase, din optimism. Pentru ca daca nu ar fi asa, atunci ai fi un ciudat paranoic care nu crede in dragoste, in mila, in prietenie, adevar sau bunatate(si alte frumuseti metaforice de soiul asta).
Paragraf metatextual:
-Nu, nu mi-am propus sa scriu un post cinic si plin de ifose in care sa defulez toate frustrarile mele legate de prietenie. Nu vreau sa demitizez/deconstruiesc/pune-tu-aici-inca-un-cuvant-degeaba prietenia in sine. Si nu, nici Dumnezeu si nici Prietenia nu au murit(in sensul strict contextual)-
Continuare
Prietenia e un fel de contract utilitarist: Tu ma ajuti cand am nevoie, eu te ajut cand ai nevoie. Intre timp, mai iesim impreuna ca sa vezi ca respect contractul.
Avem prieteni pentru ca ne e frica sa nu avem.
Vi s-a mai intamplat vreodata sa va simtiti ca niste retardati?Gen sa faci o gafa din aia aiurea rau de tot cu persoane pe care nu le cunoasteti. Exemple de gafe pe care le-am facut din neatentie:
El: Sunt mare fan Queen.
Eu: Da, Freddy canta misto.(mi-ar fi dat bine replica daca m-ar fi intrebat si de Jason)
Ea: Vreau sa imi iau placa sa ma dau cu ea la munte.
Eu: Bai, io mi-am luat una de la Remington si imi arde parul.
Ea: Snowboard.
El: Mie imi place mult Billie Holiday.
Eu: Ha, haa...da, si el e misto.
Ea: Mi se pare absolut ingrozitor cum se imbraca tipa de la Blondy in videoclipuri.
Eu: Da, mie imi place chitara ei.
Ea: Ce?
El: Vii in oras deseara?
Eu: Ce sa fac in Oas?
El: Sa mergi la un suc cu mine.
Eu: Cum adica suc?
Ma rog, sunt nenumarate. Multe mi s-au intamplat cu persoane abia cunoscute, dar am si perle care au ramas in folclorul grupului de prieteni. Uneori am impresia ca traiesc, in anumite momente, pe alta planeta, si din cand in cand imi iau OZN-ul si m-arunc pe Pamant ca sa ma fac de rahat si apoi sa plec. Bineinteles ca aia care nu ma cunosc au impresia ca sunt o tipa gen Phoebe din Friends, pentru ca oricum, orice as zice apoi, ar parea super tras de par si spus ca o scuza.
In realitate calc cu toata talpa pe pamant, chiar daca unii zic ca merg pe varfuri. Se mai intampla sa ai blackouturi din astea de atentie. Cum s-o dregi cand te faci de cacao?
Eu dau o bere si zic sa uite ce a auzit de la mine:)) Uneori merge...
Later edit: Da, am facut gafe si mai tampite, dar mi-e prea rusine sa le mai spun si p-alea
El: Sunt mare fan Queen.
Eu: Da, Freddy canta misto.(mi-ar fi dat bine replica daca m-ar fi intrebat si de Jason)
Ea: Vreau sa imi iau placa sa ma dau cu ea la munte.
Eu: Bai, io mi-am luat una de la Remington si imi arde parul.
Ea: Snowboard.
El: Mie imi place mult Billie Holiday.
Eu: Ha, haa...da, si el e misto.
Ea: Mi se pare absolut ingrozitor cum se imbraca tipa de la Blondy in videoclipuri.
Eu: Da, mie imi place chitara ei.
Ea: Ce?
El: Vii in oras deseara?
Eu: Ce sa fac in Oas?
El: Sa mergi la un suc cu mine.
Eu: Cum adica suc?
Ma rog, sunt nenumarate. Multe mi s-au intamplat cu persoane abia cunoscute, dar am si perle care au ramas in folclorul grupului de prieteni. Uneori am impresia ca traiesc, in anumite momente, pe alta planeta, si din cand in cand imi iau OZN-ul si m-arunc pe Pamant ca sa ma fac de rahat si apoi sa plec. Bineinteles ca aia care nu ma cunosc au impresia ca sunt o tipa gen Phoebe din Friends, pentru ca oricum, orice as zice apoi, ar parea super tras de par si spus ca o scuza.
In realitate calc cu toata talpa pe pamant, chiar daca unii zic ca merg pe varfuri. Se mai intampla sa ai blackouturi din astea de atentie. Cum s-o dregi cand te faci de cacao?
Eu dau o bere si zic sa uite ce a auzit de la mine:)) Uneori merge...
Later edit: Da, am facut gafe si mai tampite, dar mi-e prea rusine sa le mai spun si p-alea
Ati avut vreodata senzatia ca vorbiti cu un cuier?Ma rog..cu un perete...Am citit mai demult o carte despre tactici evazive in discutie, si mi-am adus aminte de ea in ultimele zile, cand am purtat o serie de conversatii bizare.
Ma streseaza oamenii care te lasa sa iti scuipi tot sufletul, toate parerile si toate comparatiile posibile doar ca sa demonstrezi ceva, si apoi incep sa rada. Cred ca e dintr-un complex de superioritate.
Intotdeauna am sustinut ca ma cred prea desteapta si prea interesanta. Si sunt perfect constienta de treaba asta. Oare desteptii aia care folosesc rasul ca pe o arma de aparare stiu si ei ca au probleme de ego?
Toti avem, mai mult sau mai putin tendinta sa credem ca ceilalti nu se prind cand ne ascundem in spatele minciunii, rasului sau indiferentei. Cred ca e o boala chestia asta, sa nu fii constient de cat de penetrabil e globuletul ala de plastic transparent pe care l-ai desenat in jurul tau.
Sfat: Cand vezi ca ala din fata ta chiar te face knock out, nu raspunde razand si spunand ca te amuza cat de mult se agita cineva pe un subiect. E clar ca ai pierdut din start. Persoana cu care ai vorbit pleaca si mai enervata, si mai zice ca esti si un retardat care se considera prea interesant. Si nu, nu cred ca nu iti pasa. Altfel nu ai fi stat de vorba cu ea.
Ma streseaza oamenii care te lasa sa iti scuipi tot sufletul, toate parerile si toate comparatiile posibile doar ca sa demonstrezi ceva, si apoi incep sa rada. Cred ca e dintr-un complex de superioritate.
Intotdeauna am sustinut ca ma cred prea desteapta si prea interesanta. Si sunt perfect constienta de treaba asta. Oare desteptii aia care folosesc rasul ca pe o arma de aparare stiu si ei ca au probleme de ego?
Toti avem, mai mult sau mai putin tendinta sa credem ca ceilalti nu se prind cand ne ascundem in spatele minciunii, rasului sau indiferentei. Cred ca e o boala chestia asta, sa nu fii constient de cat de penetrabil e globuletul ala de plastic transparent pe care l-ai desenat in jurul tau.
Sfat: Cand vezi ca ala din fata ta chiar te face knock out, nu raspunde razand si spunand ca te amuza cat de mult se agita cineva pe un subiect. E clar ca ai pierdut din start. Persoana cu care ai vorbit pleaca si mai enervata, si mai zice ca esti si un retardat care se considera prea interesant. Si nu, nu cred ca nu iti pasa. Altfel nu ai fi stat de vorba cu ea.
Azi vorbesc despre cultura de masa.
Ce imi mai displace mie este problema industriei muzicale din Romania. Nu pot sa ii condamn pe cei care spun ca scot o melodie stereotipica pentru ca se vinde. E greu sa iti pastrezi integritatea la inceput de cariera. Si mai greu este sa castigi multi fani rapid fara sa porti fustita si fara sa canti dance.
Pana la urma, nu stiu cat de mult este vina fetelor frumoase si talentate care ajung sa cante melodii usurele si sa poarte rochite pan' la brau. Eu cred ca si la mine este o problema de prejudecata. Sunt destul de sigura ca fata asta, care studiaza pianul si compozitia muzicala la Universitatea Bucuresti este perfect constienta de calitatea muzicii ei din perspectiva studiilor pe care le face.
Mie nu imi este foarte clar de ce exista atatea comentarii la adresa fetelor ca ea. Pana la urma cine decide ce-i aia muzica buna sau muzica proasta? In baza carui fapt si cu ce legitimitate? Trebuie sa aiba multe versuri? Linia melodica trebuie sa fie complexa? Trebuie sa cante cineva la instrumente? De ce fratilor? Daca oamenilor le place, de ce comentam cu totii ca niste hiene? Da, fustele scurte plac, refrenurile simple sunt catchy, si moda muzicala conteaza. Cine ne-a facut pe noi desteptii care hotarasc ce e bun si ce e nu? Daca traim intr-o democratie in care majoritatea decide, atunci de ce nu ne lasam si la mana unei democratii muzicale? Fiecare cu ce-i place, si gusturile nu se discuta. Pe gustul meu nu este deloc, insa asta nu inseamna ca o voi huidui. Altfel, ajungem la un imperialism al gusturilor.
Ca sa inchei discutia, va zic sa va uitati cate vizualizari are videoclipul gagicii de o luna. Daca adunati toate vizualizarile(sunt mai multe variante ale melodiei) veti vedea ca este mai vizitata decat multi dintre artistii smecheri autohtoni. Daca lumea o place, sa se duca la concertele ei.
Pana la urma ce conteaza? Sa ajungi acolo si apoi sa ai libertate de creatie sau sa ai libertate de creatie cu posibilitatea sa nu ajungi acolo? Eu as inclina spre varianta a doua, dar nu din motive de etica.
Ce imi mai displace mie este problema industriei muzicale din Romania. Nu pot sa ii condamn pe cei care spun ca scot o melodie stereotipica pentru ca se vinde. E greu sa iti pastrezi integritatea la inceput de cariera. Si mai greu este sa castigi multi fani rapid fara sa porti fustita si fara sa canti dance.
Pana la urma, nu stiu cat de mult este vina fetelor frumoase si talentate care ajung sa cante melodii usurele si sa poarte rochite pan' la brau. Eu cred ca si la mine este o problema de prejudecata. Sunt destul de sigura ca fata asta, care studiaza pianul si compozitia muzicala la Universitatea Bucuresti este perfect constienta de calitatea muzicii ei din perspectiva studiilor pe care le face.
Mie nu imi este foarte clar de ce exista atatea comentarii la adresa fetelor ca ea. Pana la urma cine decide ce-i aia muzica buna sau muzica proasta? In baza carui fapt si cu ce legitimitate? Trebuie sa aiba multe versuri? Linia melodica trebuie sa fie complexa? Trebuie sa cante cineva la instrumente? De ce fratilor? Daca oamenilor le place, de ce comentam cu totii ca niste hiene? Da, fustele scurte plac, refrenurile simple sunt catchy, si moda muzicala conteaza. Cine ne-a facut pe noi desteptii care hotarasc ce e bun si ce e nu? Daca traim intr-o democratie in care majoritatea decide, atunci de ce nu ne lasam si la mana unei democratii muzicale? Fiecare cu ce-i place, si gusturile nu se discuta. Pe gustul meu nu este deloc, insa asta nu inseamna ca o voi huidui. Altfel, ajungem la un imperialism al gusturilor.
Ca sa inchei discutia, va zic sa va uitati cate vizualizari are videoclipul gagicii de o luna. Daca adunati toate vizualizarile(sunt mai multe variante ale melodiei) veti vedea ca este mai vizitata decat multi dintre artistii smecheri autohtoni. Daca lumea o place, sa se duca la concertele ei.
Pana la urma ce conteaza? Sa ajungi acolo si apoi sa ai libertate de creatie sau sa ai libertate de creatie cu posibilitatea sa nu ajungi acolo? Eu as inclina spre varianta a doua, dar nu din motive de etica.
Am un prieten foarte simpatic. Simpatici imi sunt si parintii lui. Vin la fiecare concert al lui(tipul face parte dintr-o formatie care canta death prog), poarta conversi, au 4 pisici, stiu cum se numeste ultimul album Metallica, s.a.m.d. Intelegeti ideea, nu? Cred ca e grozav sa ai parinti la moda. Si mai grozav cred ca e ca maica-ta sa mai aiba grija de ea pe la 50 de ani. Nu inteleg de ce femeile se desconsidera asa la varsta aia. Cred ca se plafoneaza..Digresez. am inceput povestea acestor parinti ca sa vorbesc putin de diferenta dintre generatii.
Ei bine, eu cred ca diferenta asta dintre generatii se va estompa. Da, asa cred, puteti sa sariti cu indicatorul sa imi dati la palma.
Pe masura ce numarul canalelor de comunicare a crescut, cred ca a crescut si nevoia omului, atat personala cat si profesionala de a sti ce e nou sau ce e la moda. Internetul ma face sa aflu rapid despre ce e nou in materie de muzica, despre inventii tehnologice, despre tendinte in moda.
Pe de o parte, cred ca e bine ca doamnele de 50 de ani nu se mai ingrijesc atat de mult precum o fac fetele de 20 de ani. Generatia mea se poate considera norocoasa, pentru ca, daca ele nu o fac si noi o facem, e evident ca noi suntem norocoasele care ies si mai mult in evidenta. Eu in schimb, cand voi avea 50 de ani, voi fi la fel de aranjata ca si acum, sau mai mult, asta pentru ca atat societatea, cat si mentalitatea mea mi-o vor impune.
Cand ma uit in jur vad ca, indiferent ca isi petrec mai mult timp pe internet, unde aspectul nu prea mai conteaza, tinerii pun din ce in ce mai mult accent pe modul cum arata. Cred ca de aia adolescentele au ajuns sa poarte fond de ten, lentile de contact de alta culoare, gene false, ruj care le mareste volumul buzelor, etc. Pe langa evolutia lui windows pana la vista, mai asistam si la o evolutie a industriei cosmeticelor. De ce atatea vanzari?pentru ca am ajuns sa ne dorim frumusetea mai mult ca oricand si dispunem de mijloace tehnologice pentru a o obtine. Traim intr-o societate consumerista, si asta nu se va schimba, indiferent de criza. Punem mult accent pe branduri, si vom continua sa facem asta, pentru ca s-a inventat publicitatea si nu va disparea(indiferent de ce zic unii pe ici pe colo). Asta e inca un motiv pentru care eu cred ca diferenta dintre generatii se va estompa(nu zic ca nu va exista, ci doar ca nu va mai fi atat de mare).
Fiindca am fost expusa la mult mai multe genuri de muzica decat parintii mei, asta ma face mai flexibila. Bine, sunt de acord ca exista "oldies but goldies" si ca unele dintre melodiile pe care le ascult acum vor intra si ele in categoria celor sus-numite, insa cred ca am devenit cu totii dependenti de nou. Dovada o fac vanzarile la mobile(chiar daca am un telefon care functioneaza, vreau unul nou pentru ca are touchscreen).
Cred ca voi intelege problemele copilului meu atunci cand va ajunge la adolescenta, pentru ca, spre deosebire de ai mei, sau de bunici, eu stiu ce inseamna criza adolescentei si prin ce se manifesta.
Sunt convinsa ca traiesc intr-o perioada de tranzitie, si ca fiul/fiica mea va fi mult mai impacat(a) cu lumea. Nu neg faptul ca voi fi melancolica dupa jocurile cu care am crescut, si vedetele pe care le-am placut, insa sunt sigura ca voi gasi in timp si alte jocuri si alte vedete. Si mai sigura sunt ca voi putea sa ma uit cu copilul meu la desene animate fara sa imi doresc sa schimb canalul pe o telenovela si ca voi merge cu el(daca va dori) la concertele formatiilor care imi vor placea sau care ii vor placea lui.
Generatia mea a invatat sa fie multi-tasking. Stim sa dam din cap, sa dansam brasoveanca(mai bine sau mai prost), sa dam din fund, sa dam din coate. Unii dintre noi fac doua facultati in paralel si totusi stiu ca exista si bodegi, cluburi, discoteci, in care se si duc.
Cel mai mult imi place mie la generatia multi-tasking este faptul ca stim ca trebuie sa ne perfectionam continuu si sa invatam mereu lucruri noi. Sunt in stare sa pun pariu ca daca maine swahili ar deveni limba internationala, noi ne-am uita la filme, am merge la traininguri si am vizita tara respectiva, numai ca sa invatam limba.
Si cred ca o sa purtam si incaltaminte smechera la 55 de ani.
Ei bine, eu cred ca diferenta asta dintre generatii se va estompa. Da, asa cred, puteti sa sariti cu indicatorul sa imi dati la palma.
Pe masura ce numarul canalelor de comunicare a crescut, cred ca a crescut si nevoia omului, atat personala cat si profesionala de a sti ce e nou sau ce e la moda. Internetul ma face sa aflu rapid despre ce e nou in materie de muzica, despre inventii tehnologice, despre tendinte in moda.
Pe de o parte, cred ca e bine ca doamnele de 50 de ani nu se mai ingrijesc atat de mult precum o fac fetele de 20 de ani. Generatia mea se poate considera norocoasa, pentru ca, daca ele nu o fac si noi o facem, e evident ca noi suntem norocoasele care ies si mai mult in evidenta. Eu in schimb, cand voi avea 50 de ani, voi fi la fel de aranjata ca si acum, sau mai mult, asta pentru ca atat societatea, cat si mentalitatea mea mi-o vor impune.
Cand ma uit in jur vad ca, indiferent ca isi petrec mai mult timp pe internet, unde aspectul nu prea mai conteaza, tinerii pun din ce in ce mai mult accent pe modul cum arata. Cred ca de aia adolescentele au ajuns sa poarte fond de ten, lentile de contact de alta culoare, gene false, ruj care le mareste volumul buzelor, etc. Pe langa evolutia lui windows pana la vista, mai asistam si la o evolutie a industriei cosmeticelor. De ce atatea vanzari?pentru ca am ajuns sa ne dorim frumusetea mai mult ca oricand si dispunem de mijloace tehnologice pentru a o obtine. Traim intr-o societate consumerista, si asta nu se va schimba, indiferent de criza. Punem mult accent pe branduri, si vom continua sa facem asta, pentru ca s-a inventat publicitatea si nu va disparea(indiferent de ce zic unii pe ici pe colo). Asta e inca un motiv pentru care eu cred ca diferenta dintre generatii se va estompa(nu zic ca nu va exista, ci doar ca nu va mai fi atat de mare).
Fiindca am fost expusa la mult mai multe genuri de muzica decat parintii mei, asta ma face mai flexibila. Bine, sunt de acord ca exista "oldies but goldies" si ca unele dintre melodiile pe care le ascult acum vor intra si ele in categoria celor sus-numite, insa cred ca am devenit cu totii dependenti de nou. Dovada o fac vanzarile la mobile(chiar daca am un telefon care functioneaza, vreau unul nou pentru ca are touchscreen).
Cred ca voi intelege problemele copilului meu atunci cand va ajunge la adolescenta, pentru ca, spre deosebire de ai mei, sau de bunici, eu stiu ce inseamna criza adolescentei si prin ce se manifesta.
Sunt convinsa ca traiesc intr-o perioada de tranzitie, si ca fiul/fiica mea va fi mult mai impacat(a) cu lumea. Nu neg faptul ca voi fi melancolica dupa jocurile cu care am crescut, si vedetele pe care le-am placut, insa sunt sigura ca voi gasi in timp si alte jocuri si alte vedete. Si mai sigura sunt ca voi putea sa ma uit cu copilul meu la desene animate fara sa imi doresc sa schimb canalul pe o telenovela si ca voi merge cu el(daca va dori) la concertele formatiilor care imi vor placea sau care ii vor placea lui.
Generatia mea a invatat sa fie multi-tasking. Stim sa dam din cap, sa dansam brasoveanca(mai bine sau mai prost), sa dam din fund, sa dam din coate. Unii dintre noi fac doua facultati in paralel si totusi stiu ca exista si bodegi, cluburi, discoteci, in care se si duc.
Cel mai mult imi place mie la generatia multi-tasking este faptul ca stim ca trebuie sa ne perfectionam continuu si sa invatam mereu lucruri noi. Sunt in stare sa pun pariu ca daca maine swahili ar deveni limba internationala, noi ne-am uita la filme, am merge la traininguri si am vizita tara respectiva, numai ca sa invatam limba.
Si cred ca o sa purtam si incaltaminte smechera la 55 de ani.
Ce iti apare pe wordpress in cazul unei erori 404:
"Easy, tiger. This is a 404 page.
You are totally in the wrong place. Do not pass GO; do not collect $200."
Oamenii se cunosc, se plac, se curteaza, sa indragostesc, se iubesc si se despart(in unele cazuri intervine si varianta “sau nu”). Se despart o perioada de timp si apoi se impaca sa pur si simplu incep o relatie noua cu altcineva. In ambele cazuri vorbim de expresia aia…“let’s start over” si cu implicatiile ei. Implicatii de tipul: de data asta va fi mai bine, de data asta stiu ce sa evit sau ce sa nu mai fac.
Normal ca sunt unele greseli pe care nu le poti evita oricat te-ai stradui..si pana la urma..daca nu-i asta, e aialalta. Poate nu ai baut prea mult cu baietii ci ai stat prea mult la serviciu si ai ignorat-o. Tot acolo se ajunge. Va despartiti, ca sa va impacati mai tarziu sau ca sa incepeti alta relatie. Istoria vietii amoroase a unei persoane obisnuite e un basm cu elemente de recurenta. Cadrul e diferit, insa fiecare subcapitol seamana extraordinar de mult la nivelul scopului si evolutiei.
Dragostea e ca o poveste cu Fat Frumos. Intotdeauna stii ce o sa se intample, dar stai sa o citesti pana la sfarsit. Diferenta e ca povestea cu Fat Frumos intotdeauna are happy end, pe cand dragostea are de cele mai multe ori un deznodamant trist. Ajungand la concluzia asta nu pot sa nu ma opresc un pic la happy end-urile cele rare.
Nu stiu daca intr-adevar cred in iubirea ca-n povesti. Tocmai de aia i se zice ca e ca in povesti, pentru ca nu prea exista. Se spune ca povestile reconstruiesc un cadru mitic al lumii. Daca exista iubire ca in povesti, si povestea reconstruieste cadrul mitic, eu ma gandesc ca iubirea din povesti era aia dintre Adam si Eva….bine, bine, dar Adam n-a dat vina pe Eva?!!! Asa ca nici iubirea din povesti nu e prea frumoasa.
Daca stau bine si ma gandesc, as putea crede in ideea de persoana ideala. In capul meu, motivul pentru care multi oameni inseala este acela ca gasesc la alte persoane cateva din calitatile pe care partenerul nu le are. Nu am degete indeajunse ca sa pot sa numar de cate dati mi s-a zis:”daca as putea sa le unesc pe amandoua ar fi perfect”. Tocmai faptul ca nu le putem uni ar trebui sa ne faca sa ne dam seama ca niciunul din cei inselati nu ne este potrivit si sa punem punct. Imi e greu sa inteleg de ce altii nu vad chestia asta ca mine. Cred ca la asta se referea un om destept care a zis ca cea mai mare drama a omului este aceea ca nu poate fi inteles pe deplin.
Sincera sa fiu, cred cumva ca exista cate un partener ideal pentru fiecare. Problema e ca nu stii niciodata daca l-ai gasit. Nu iti zice nimeni “ba, asta e” ci simti tu asta. Acum, treaba cu simtitul este ca e relativa. Nu stii daca e “the one”, doar stii ca e cel mai bun..pana acum. Ce te faci cand intalnesti altul mai bun pe la 40 de ani cand arati ca naiba si ai 2 copii? In asta consta tragedia iubirii, nu in faptul ca persoana pe care crezi ca o iubesti nu iti raspunde in acelasi mod. Intotdeauna o sa existe in om nazuinta spre mai bine si impreuna cu ea teama ca partenerul sa nu fie chiar iubirea adevarata. Nimeni nu iti zice ce e iubirea adevarata, ci tu ajungi sa o simti .Si atunci cand o simti, cum de reusesti sa stii daca nu cumva e obisnuinta, ori inedit, ori teama de necunoscut?
Normal ca sunt unele greseli pe care nu le poti evita oricat te-ai stradui..si pana la urma..daca nu-i asta, e aialalta. Poate nu ai baut prea mult cu baietii ci ai stat prea mult la serviciu si ai ignorat-o. Tot acolo se ajunge. Va despartiti, ca sa va impacati mai tarziu sau ca sa incepeti alta relatie. Istoria vietii amoroase a unei persoane obisnuite e un basm cu elemente de recurenta. Cadrul e diferit, insa fiecare subcapitol seamana extraordinar de mult la nivelul scopului si evolutiei.
Dragostea e ca o poveste cu Fat Frumos. Intotdeauna stii ce o sa se intample, dar stai sa o citesti pana la sfarsit. Diferenta e ca povestea cu Fat Frumos intotdeauna are happy end, pe cand dragostea are de cele mai multe ori un deznodamant trist. Ajungand la concluzia asta nu pot sa nu ma opresc un pic la happy end-urile cele rare.
Nu stiu daca intr-adevar cred in iubirea ca-n povesti. Tocmai de aia i se zice ca e ca in povesti, pentru ca nu prea exista. Se spune ca povestile reconstruiesc un cadru mitic al lumii. Daca exista iubire ca in povesti, si povestea reconstruieste cadrul mitic, eu ma gandesc ca iubirea din povesti era aia dintre Adam si Eva….bine, bine, dar Adam n-a dat vina pe Eva?!!! Asa ca nici iubirea din povesti nu e prea frumoasa.
Daca stau bine si ma gandesc, as putea crede in ideea de persoana ideala. In capul meu, motivul pentru care multi oameni inseala este acela ca gasesc la alte persoane cateva din calitatile pe care partenerul nu le are. Nu am degete indeajunse ca sa pot sa numar de cate dati mi s-a zis:”daca as putea sa le unesc pe amandoua ar fi perfect”. Tocmai faptul ca nu le putem uni ar trebui sa ne faca sa ne dam seama ca niciunul din cei inselati nu ne este potrivit si sa punem punct. Imi e greu sa inteleg de ce altii nu vad chestia asta ca mine. Cred ca la asta se referea un om destept care a zis ca cea mai mare drama a omului este aceea ca nu poate fi inteles pe deplin.
Sincera sa fiu, cred cumva ca exista cate un partener ideal pentru fiecare. Problema e ca nu stii niciodata daca l-ai gasit. Nu iti zice nimeni “ba, asta e” ci simti tu asta. Acum, treaba cu simtitul este ca e relativa. Nu stii daca e “the one”, doar stii ca e cel mai bun..pana acum. Ce te faci cand intalnesti altul mai bun pe la 40 de ani cand arati ca naiba si ai 2 copii? In asta consta tragedia iubirii, nu in faptul ca persoana pe care crezi ca o iubesti nu iti raspunde in acelasi mod. Intotdeauna o sa existe in om nazuinta spre mai bine si impreuna cu ea teama ca partenerul sa nu fie chiar iubirea adevarata. Nimeni nu iti zice ce e iubirea adevarata, ci tu ajungi sa o simti .Si atunci cand o simti, cum de reusesti sa stii daca nu cumva e obisnuinta, ori inedit, ori teama de necunoscut?
Am inceput prin a face grimase atunci cand gandul ca ar trebui sa scriu si eu un post despre Olimpiadele Comunicarii m-a intalnit in 2009. M-am gandit ca ar fi mult mai bine daca as scrie despre experienta asta pe blogul echipei mele de anul asta. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa.
Oana mi-a dat o leapsa. Voi incepe temerar cu aceeasi structura aleasa:
1. Ce imi doresc de la OC:
Anul trecut am participat la Olimpiade la Relatii Publice, impreuna cu Oana, Radu, Paul si Andra. O echipa super smechera, cu mult haz si cu o gramada de timp de pierdut. A fost o experienta excelenta. In finala(ca ne-am calificat, de), brieful nostru era sa ii facem un boost de imagine Daciei, in randurile celor tineri(cu o campanie de 6 luni si 50k). Acum stiu ce am gresit si unde s-ar fi putut mai bine(muuult mai bine).
Anul asta, se pare ca voi participa din nou, la solicitarile publicului(this is not self branding) la O
C, insa la Advertising. Tema de preselectie spune cam asa: "Sa creasca numarul de consumatori care folosesc drept criteriu de alegere intre produse concurente, pe acela ca este produs in Romania". Nu imi suna chiar a advertising 100%, dar cred ca tocmai in asta ii sta si farmecul-ca e mai greu. Cu multa sinceritate, si fara pesimism, tind sa cred ca nu ne vom califica in finala acest an, insa nu cred ca ma deranjeaza prea mult. Nu ma deranjeaza tocmai pentru ca eu cred ca Olimpiadele Comunicarii nu iti ofera prea multe inafara de sansa de a-ti pune aptitudinile la incercare. Sansa care nu trebuie subestimata. De la OC anul acesta imi doresc sa imi ofere ocazia sa ma desfat cu privelistea de la balconul Palatului Parlamentului, sa ma invete ceva mai mult despre advertising(dupa preselectii sunt conferinte cu "greii" domeniului, la care oricine poate participa) si, poate, o calificare in finala.
2. Cum merge brieful:
Suntem la finalizarea partii de research(analiza datelor). Ne-am ales un nume de echipa, insa nu il voi dezvalui inca, pentru ca nu suntem pe deplin hotarati. Membrii echipei: Moi, Vlad, student la FCRP, Alina, studenta la Marketing, Seby(de la Facultatea de Arhitectura) Si Paul, tot FCRP-ist.
3. Dau leapsa Alexandrei, ca am auzit pe ici pe colo, ca ai participa si anul asta la OC, lui Vlad si Alinei, ca sa ne spui si cum se vede experienta asta de la inceput.
Later edit: Paul zice ca "muncim cu spor si daruire si targetul e atins cu 120%". Si am uitat sa zic ce mai vreau de la OC-Vreau sa se termine :))
Oana mi-a dat o leapsa. Voi incepe temerar cu aceeasi structura aleasa:
1. Ce imi doresc de la OC:
Anul trecut am participat la Olimpiade la Relatii Publice, impreuna cu Oana, Radu, Paul si Andra. O echipa super smechera, cu mult haz si cu o gramada de timp de pierdut. A fost o experienta excelenta. In finala(ca ne-am calificat, de), brieful nostru era sa ii facem un boost de imagine Daciei, in randurile celor tineri(cu o campanie de 6 luni si 50k). Acum stiu ce am gresit si unde s-ar fi putut mai bine(muuult mai bine).
Anul asta, se pare ca voi participa din nou, la solicitarile publicului(this is not self branding) la O
C, insa la Advertising. Tema de preselectie spune cam asa: "Sa creasca numarul de consumatori care folosesc drept criteriu de alegere intre produse concurente, pe acela ca este produs in Romania". Nu imi suna chiar a advertising 100%, dar cred ca tocmai in asta ii sta si farmecul-ca e mai greu. Cu multa sinceritate, si fara pesimism, tind sa cred ca nu ne vom califica in finala acest an, insa nu cred ca ma deranjeaza prea mult. Nu ma deranjeaza tocmai pentru ca eu cred ca Olimpiadele Comunicarii nu iti ofera prea multe inafara de sansa de a-ti pune aptitudinile la incercare. Sansa care nu trebuie subestimata. De la OC anul acesta imi doresc sa imi ofere ocazia sa ma desfat cu privelistea de la balconul Palatului Parlamentului, sa ma invete ceva mai mult despre advertising(dupa preselectii sunt conferinte cu "greii" domeniului, la care oricine poate participa) si, poate, o calificare in finala.2. Cum merge brieful:
Suntem la finalizarea partii de research(analiza datelor). Ne-am ales un nume de echipa, insa nu il voi dezvalui inca, pentru ca nu suntem pe deplin hotarati. Membrii echipei: Moi, Vlad, student la FCRP, Alina, studenta la Marketing, Seby(de la Facultatea de Arhitectura) Si Paul, tot FCRP-ist.
3. Dau leapsa Alexandrei, ca am auzit pe ici pe colo, ca ai participa si anul asta la OC, lui Vlad si Alinei, ca sa ne spui si cum se vede experienta asta de la inceput.
Later edit: Paul zice ca "muncim cu spor si daruire si targetul e atins cu 120%". Si am uitat sa zic ce mai vreau de la OC-Vreau sa se termine :))
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
