Pasiuni noi

Toate's vechi şi nouă-s toate, aşa mă gândeam eu în dimineaţa asta. Pasiunea pentru PR se pare că am dezvoltat-o recent, de când am ajuns la facultate, însă de îndată ce am aflat mai bine cu ce se mănâncă, şi ce înseamnă de fapt să faci relaţii publice, îmi dau seama că am făcut proiecte, puiuţi de relaţii publice de când eram în liceu.
Interesant este faptul că sunt o mie de aspecte ale activităţii noastre cărora nici măcar nu le găsim o denumire decât destul de târziu, şi mai avem curajul să declarăm sus şi tare că am "trăi într-un univers simbolic" că ne-am găsi raţiunea de a fi tocmai în acest lucru. Ar trebui să ne fie ruşine? Eu spun că nu. De ce? Pentru că au trecut secole de când omul se autodefineşte, şi secole de când a realizat că ar fi cu siguranţă o fiinţă contradictorie. Până când o să decidem care ar fi adevărata noastră natură, ar fi bine să stăm în băncuţa noastră şi să ne adaptâm constantelor schimbări de semnificaţie din microcosmosul nostru.
Adaptându-mă azi acestui fenomen, făceam o comparaţie. Cum ar fi fost dacă(formularea asta deja a devenit un must-have-topic pe bloguri) le-aş fi spus elevilor şi părinţilor din liceul meu că acel chestionar era o parte din procesul de cercetare? Adăugând apoi că scopul era de a le urmări mai atent interesele, şi de a le îngemăna apoi cu cele ale Colegiului, probabil că aş fi obţinut răspunsuri pozitive. Totuşi, netrecându-mi mie prin căpşor mirobolanta formulare, am recurs la un slogan, pe care apoi am avut grija să îl postez în toate clasele, am asigurat trasmiterea atractivă a mesajului, sub forma unui cântecel la radio-ul şcolii şi am organizat un concurs de colectare de chestionare. Strategia mea a avut rezultatul scontat: am primit chestionare completate, sugestii, viitori aderenţi, sfaturi cu privire la ce ar mai trebui făcut, ba chiar sugestii creative cu privire la următoarea "campanie" ce ar fi trebuit să fie, în termeni potriviţi, campania propriu-zisă.
Să faci relaţii publice nu înseamnă asta, totuşi, activitatea presupune un control anterior asupra realităţii, presupune o adevărată industrie, presupune complexitate socio-economică, şi multe altele.
Însă, relaţiile publice pleacă de la dorinţa de a căpăta reputaţie, respectând interesul opiniei publice, de aceea am ajuns la concluzia de mai sus.
Se pare că de mici avem tendinţa de a face (practic, naiv, un pic incorect) ceva ce vom face când vom creşte. Un exemplu bun sunt aici copiii aceia(printre care mă număr şi eu) care tăiau frunze spunând că sunt şniţele, sau care făceau ciorbă de detergent, sau imitau un trenuleţ, unul fiind mecanicul-şef.
Pasiunile noi sunt de fapt faţete deja prefigurate ale celor vechi..